20 mai 1990 – alegeri – primele după comunism. Aveam doar 14 ani, n-aveam drept de vot. Trăgeam de mama şi de tata să-l voteze pe Radu Câmpeanu. Au votat cum am VRUT eu, a ieşit, în schimb Iliescu. Ghinion. Pentru mine era primul reflex de anti comunism (un comunism din care am trăit şi am prins destul încât să pot povesti o groază de lucruri – şi am fost aproape, oarecum, de „protipendadă”, spre ghinionul meu n-am făcut parte din ea, dar îi ştiam traiul).

Urmează şase ani de resemnare, apoi „luminiţa de la capatul tunelului”, în 1996. Aveam 20 de ani, dar deja erau „ponderaţi”. Cu alte cuvinte, am fost unul dintre cei care îi întrebau pe cei entuziaştii de victoria lui Emil Constantinescu unde dracului găsesc ei bucuria aia exuberantă, că eu nu o văd deloc (Domnule Demaio, cred că mai aveţi încă în memorie momentul din faţă de la facultate – Pipera – în care unul urla de fericire - tu, iar celălalt întreba „ce xxxx mea s-a întâmplat atât de nemaipomenit?” şi era prea puţin pătruns de victoria sulii în coasta duşmanului – eu.). Mă rog, eu eram scepticul chior şi mă consolam la emisiunile în care Ion Cristoiu era crucificat de CTP şi toţi ceilalţi "proeminenţi" pentru „idei bolşevice”.

Trecem lejer peste toţi anii ce vor urma. Ajungem, evident, la perioada de acum, una în care liberalismul românesc (între noi fie vorba, liberalism care a stat într-o umbră ponosită a Ţărăniştilor dispăruţi în ceaţă) pare să prindă. Avem în imagine un congres PNList senzaţional, fără cosmetizări şi confetti (nu cred că vreun alt partid a beneficiat de o transmisie de 12 ore sau mai mult „în viu” a vreunui eveniment – aici vorbim de cel puţin două televiziuni care au rupt subiectul în dinţi, Antena3 şi Realitatea TV), şi mai avem în imagine un partid care pare (puneţi un accent pe PARE) să vină puternic pentru a-i sufla ameninţător în ceafă singurul individ care a reuşit (după Ion Iliescu) să-şi suprapună imaginea peste o formaţiune politică în aşa fel încât partidul să nu mai conteze (ghici cine e individul?). În fine, la PNL s-a petrecut un fel de Revoluţie în direct, care vrea să demonstreze că vendetele, interesele de partid, interesele de grup şi „restul” sunt amintiri. Şi aşa PARE: peneliştii au ales un nou lider – Crin Antonescu. Tânăr, trecut printr-o dramă personală prin care nimeni nu vrea să treacă, sărac „de bun simţ”, crescându-şi singur copilul de câţiva ani încoace. Un tip care mie mi-e simpatic. Imaginea rafinată a unui preşedinte care ar putea încerca să-l bată Traian Băsescu la alegerile umrmătoare. Dar, dar, dar, nu contează cine a „ieşit” preşedinte al PNL-ul. C.P.Tăriceanu? Crin Antonescu? Nu, dacă Băsescu pierde alegerile din acest an (deşi, sincer, nu cred deloc în ipoteza că acum vor veni la vot intelectualii plictisiţi), nu Crin Antonescu va conduce această ţară. Ci altcineva din PNL, Un simplu „delegat” la Congresul PNL, care spunea într-un interviu televizat că statul ar „trebui să vândă tot” inclusiv sediile în care îşi desfăşoară activitatea instituţiile statului, iar apoi acelaşi stat să plătească o chirie pentru spaţiile respective: unicul Dinu Patriciu (l-aţi putea imagina în personajul Patricianu din pelicula „Ticăloşii”). Acelaşi Dinu Patriciu în război cu unicul Traian Băsescu, actualul vostru preşedinte, pentru că al meu nu e în niciun caz. Şi acum veţi spune că nu preşedintele conduce ţara, ci premierul. Oare? Avem un precedent, nu-I aşa?

Şi acum ajung la întrebarea mare, veche şi total impersonală: eu cu cine votez, având de ales între o manea populistă şi un vals sălbatic?